“Melancholia”- cel mai poetic sfârşit
Posted by Cezara on Feb 22, 2012 in Carte şi film | 8 comments
Melancholia e unul dintre cele mai poetice scenarii, poate cel mai frumos, al sfarsitului lumii. Filmul realizat de Lars von Trier este intens, amprenta lui emotionala e suficient de puternica pentru a mai trai in tine cateva zile dupa ce l-ai vazut…
Nu vreau sa spun foarte multe despre povestea filmului, pentru a nu eroda interesul si curiozitatea celor care nu l-au vazut inca. Marturisesc ca am tinut sa vad “Melancholia” de cum s-a lansat, in zorii festivalului de la Cannes, pelicula genialului von Trier ramanand pentru mine un reper cinematografic al anului 2011.
Combinatia data de viziunea artistica a regizorului danez, apetitul sau pentru romantic, pentru grandios si eleganta rafinata a decorului trimit “Melancholia” in zona filmului de arta. Receptia de nunta care deschide filmul are loc intr-un somptuos castel din Suedia, inconjurat de un domeniu vast cu teren de golf, unde s-au filmat majoritatea cadrelor. Kirsten Dunst e Justine, personajul central, care, cu frumusetea-i stranie si seducatoare dublata de o mare versatilitate artistica, a convins juriul de la Cannes ca merita premiul pentru cea mai buna actrita. Prezenta lui Charlotte Gainsbourg, o preferata a lui von Trier, si muzica lui Wagner care puncteaza si inunda totul, sunt tot atatea motive care il recomanda.
Povestea
Melancolia nu e doar lipsa bucuriei de a trai care o stapaneste pe Justine, si e mai mult decat starea de fond care abunda in partea a doua a peliculei. Melancolia este o planeta. O planeta imensa, albastra, care s-a ascuns in spatele Soarelui, si acum se apropie de Pamant.
Chiar de la inceput, venirea Melancholiei e prefigurata de o stea micuta si rosie, care abia se intrezareste pe cer la nunta lui Justine- un astru identificat ca fiind Antares.
Pe masura ce accentul cade de pe exterior pe interior, suspansul creste – o data cu ingrijorarea lui Claire, sora lui Justine – si aflam ca traiectoria planetei albastre se va intersecta cu cea a Pamantului, intr-un dans al mortii. Insa oamenii de stiinta asigura ca nu sunt motive de panica, planeta albastra si Terra vor trece una pe langa cealalta, fara a se ciocni.
John, sotul lui Claire, vede evenimentul cu entuziasmul unui astronom amator care observa un fenomen rar, si face tot posibilul sa-si asigure familia ca totul se va termina cu bine in noaptea “trecerii”. In linistea apasatoare a diminetii urmatoare insa, Claire observa prin instrumentul rudimentar mesterit de fiul ei, menit sa masoare distanta planetei fata de Terra, cum silueta rotunda a astrului creste. Si e prima care intelege ca traiectoria planetei nu e ireversibila…
Pe cat de pierduta si vulnerabila devine Claire, pe atat de stapana pe emotiile ei este Justine. Tristetea apocaliptica nu o mai poate atinge, pentru ca ea s-a confruntat dintotdeauna cu depresia. Ea a trait cumva sfarsitul in doze mici, in fiecare zi.
Impreuna cu nepotelul ei, Justine construieste un adapost simbolic din bete inalte, in stilul unui teepee indian, o „pestera magica” care sa-i adaposteasca de dezastrul cosmic. Protejati de pestera magica, cei trei se tin de mana, cu ochii inchisi; Pamantul va arde. Acesta este un alt ritual, singurul care ramane credibil pentru Justine, pentru ca anuleaza intrucatva singuratatea in fata sfarsitului.
Reflectii
Cred ca, dincolo de scenariul apocaliptic care se insereaza poetic, artistic, in povestea cinematografica, filmul vorbeste de un sfarsit al lumii interiorizat, al fiecaruia dintre noi. Pentru ca toti ne-am imaginat la un moment sfarsitul lumii sau am fost indirecti indemanati sa o facem, sub imperiul profetiilor maiase sau al diverselor viziuni ale cineastilor.
Lumea pare a se sfarsi cu fiecare moment care ne zdruncina echilibrul; atunci cand suntem adanciti intr-o tristete profunda, intr-o depresie, traim un sfarsit. In momentele cand mancarea nu mai are gust (in film, Justine, gustand unul din felurile ei preferate spune ca are gust de cenusa) si viata nu mai are stralucire, trecem printr-o moarte interioara. Ritualurile isi pierd intelesul, iar nunta lui Justine si Michael din prima parte a filmului este un ritual, prin care ea incearca sa intre in normalitate, sa scape de anxietate. Fericirea devine un leit-motiv, un baromentru. E fericita? Ar trebuie sa fie! Cei din jur incearca sa o aduca in zona insorita a vietii, mai ales Claire, sora cea rationala si puternica. Dar in timpul receptiei fastuoase ies la iveala relatiile gaunoase ale familiei, iar Justine pur si simplu nu e prezenta, mental, acolo, nu poate face parte din tot ce se intampla in jur. Pentru ea ritualul e golit de sens.
Lars von Trier spune ca in Justine a pus foarte mult din el insusi, pentru ca s-a confruntat cu depresia in ultimii ani, si a vrut sa faca un film despre asta. El se declara un melancolic, convins ca viata e compusa mai mult din suferinta decat din placere. Chiar atunci cand te bucuri de o zi de primavara, e un fel de melancolie, spune von Trier. In viziunea lui melancolicii tanjesc dupa adevar si dupa sens mai mult decat ceilalti, si se dovedesc mult mai calmi si mai senini in fata unui dezastru, tocmai pentru ca nu au nimic de pierdut.
Din distributie: Kirsten Dunst, Charlotte Gainsbourg, Kiefer Sunderland, Alexander Skarsgaard, Charlotte Rampling
E un film minunat pentru cine reuseste sa intre in profunzimea lui, sau de fapt, in profunzimea interioara a fiecaruia. Un film pentru cei care au curajul sa se priveasca goi, pe dinauntru, fara masca zilnica ce implica acele ritualuri, pe care ajungem sa le facem ca niste robotzi. Dar care habar nu avem ca nu ne aduc nici un pic de cunoastere interioara, doar ne fac sa ne platim facturile…
E drept ca e mai usor sa traiesti la suprafata, si sa nu „timp” sa vrei sa te cunosti, asta nu ti-ar mai aduce linistea zilnica… alegerea e a fiecaruia…
Inchei prin a spune din nou ca este un film minunat, ce iti ramane in suflet ceva vreme dupa vizionarea lui.
Draga Cezara, ai facut un comentariu absolut superb al filmului…si totodata m-ai convins si pe mine sa-l vizionez. Iti multumesc. Azi am mai invatat ceva .
Buna, Simona, CDM,ce surpriza placuta!
Simona, asa este, filmul sondeaza psihicul personajelor, mai ales Justine, si implicit introspectia se extinde pana la tine, ca spectator.Nu e comod sa te scufunzi in melancolie, si sa-ti pui intrebari despre tine, in raport cu ce se intampla in film. Eu, recunosc, am vurt sa vad filmul SI pentru ca ma interesa cum trateaza Lars von Trier depresia sau starea de melancolie, si o cum o transfera asupra unui personaj feminin- mai ales ca a vorbit mult despre asta, in interviuri post-lansare.
Si eu cred ca e un film minunat care iti intrece asteptarile, daca faci parte din publicul…potrivit;) Pentru ca von Trier poate parea greoi, nu-i asa, pentru cei obisnuiti cu altfel de ‘cinema’.
CDM, iti multumesc, cu modestie. Sper ca n-am ‘distrus’ prea mult din farmecul filmului. Surpriza cea mai mare a fost ca ma asteptam la o drama strict interioara, la un film trist, dar regizorul face (in paralel)o capodopera dintr-un scenariu apocaliptic cu accente SF. Dealtfel filmul are si un umor amar, sarcastic. Si asta e ceva special, care iese din ramele inguste ale unei clasificari gen. trist/vesel, drama/comedie/film psihologic etc.
Mie mi-a trezit interesul sa vad mai mult Lars von Trier.
Ce comentariu frumos pentru un film!!! Evitam acest film, din ignoranta, auzisem in treacat ca e ciudat si nu aveam niciodata chef de ceva “ciudat”, fara sa imi pun macar intrebarea ce inseamna “ciudat”? In ce sens “ciudat”?
Dar m-ai convins sa vad acest film! Frumos scris!
Ioana, iti multumesc. E foarte simplu sa pui o eticheta pe un film, mai ales daca nu l-ai vazut.Dar experienta asta e pan’ la urma una subiectiva, asa ca mi-ar placea sa revii si sa-mi spui cum ai ‘simtit’ tu Melancholia…
Frumoasa recenzie, Cezara.
Am vazut Melancholia in cinema si mentionez pentru cei care nu l-au vizionat inca faptul ca am fost avertizati de efectul ametitor al filmatului cu camera in mana. Am stat destul de in spate in cinema dar totusi stilul si subiectul filmului au facut combinatie fatala la mine, si am stat pe jumate cu ochii inchisi:)
Desi ma consider o melancolica irecuperabila, atmosfera filmului, depresia miresei, sfarsitul iminent mi-au creat o stare opresiva, tulburatoare, apasatoare ca un munte de caramizi. Asta dovedeste poate calitatea filmului dar…fiindca nu ma pot identifica deloc cu nihilismul regizorului si imaginea idealizata a unui sfarsit brutal si dureros al vietii, nu mi-a placut filmul.
Ca experienta cinematica merita poate vazut. Dar pentru cine are empatie adanca si deschidere mare spre absorbirea suferintei celorlalti (chiar si intr-un film) as recomanda o comedie sau un pahar de vin dupa.
Nu am avut o impresie prea buna despre filmul asta. Insa a fost altceva, sfarsitul lumii privit punctual, printr-un microcosmos ciudat… Iar sfarsitul, fantastic. Nu am alte cuvinte
Olga, Andres, va multumesc pentru feed-back, in primul rand.
Olga, nu pot sa-mi dau seama cum “da” filmul pe un ecran de cinematograf, dar da, bineinteles ca filmul e unul nelinistitor, trist… dar asta se intampla mai ales in partea I, care o portretizeaza pe Justine, pentru ca partea a 2a rascumpara totusi melancolia si apasarea, dupa parerea mea.
Andres, de acord!Si fata de alte filme cu scenarii apocaliptice, de “actiune” (la care nici n-as putea sa ma uit) Lars von Trier gaseste o solutie poetica, pain-free…