La inceputul lui februarie Ioan Gyuri Pascu a avut un concert la Iasi. Clubul Presei, locul unde a cantat (si o sa fac o paranteza) e un bar-pub care gazduieste printre altele concerte folk. Dar nu e nici cel mai spatios, nici cel mai bine amenajat, nici cel mai aerisit (de fapt ventilatia lipseste aproape cu desavarsire) loc unde sa savurezi un muzician… Dupa ce l-am ascultat recent pe Mircea Vintila in sala intesata de oameni, fredonand nostalgic refrene intr-un nor de fum, mi-am spus ca nu o sa revin curand acolo, decat cu un motiv muzical foarte bine intemeiat.  Si motivul a fost Gyuri Pascu; pe care l-am ascultat, l-am aplaudat si mi l-am reamintit, facand un barter echitabil cu toate minusurile care m-ar fi putut stingheri…

Afara e iarna dezlantuita. Il asteptăm. Gyuri Pascu isi ia chitara si urca pe scena micuta. Langa el, pe un scaun inalt, e un pahar de apa plata cu lamaie din care soarbe cate o inghititura dupa fiecare cantec. In apropiere sta colegul si prietenul sau, cel care a asigurat o sonorizare desavarsita. Si, bineinteles, publicul.

A fost o noapte calda. Ne-a cantat melodii mai vechi, printre care Ţine tu luna-una dintre cele mai frumoase balade de dragoste- si compozitii care vor figura pe noul sau album. Ne-a povestit, ne-a facut sa radem. Gyuri (deja nu mai e nici o revelatie-n asta) e un one-man-show, e cel mai mare om mignon din cati mi-a fost dat sa vad. Din felul in care vorbeste, cu moliciunea si inflexiunile unui ardealean veritabil si cu umorul sau genial, dar mai ales prin prisma a ceea ce canta, intelegi ca a atins o varsta a intelepciunii, rotunda si asezata.

Fie ca leagana ritmuri de folk, de blues, rock sau raggae ori fuzioneaza jucaus mai multe stiluri, muzica lui transmite mesaje pozitive, lesne de inteles. Concentrand experiente pe care le-a trait el spune, uneori ludic alteori profund, ca viata e un dar, un privilegiu pe care nu ar trebui sa-l irosim cu griji; ca locuim intr-o temnita efemera, de carne, deci sa pretuim starea de bine. Sa ocolim vanitatile. Sa avem compasiune si dragoste, sa stim sa iertam. Si sa nu ne luam prea in serios, sa desfidem vremurile acestea tulburi si politic-incerte, precaritatea si lipsurile lumii in care traim.

Ioan Gyuri Pascu are o verbozitate spectaculoasa, un har numai al lui de a spune bancuri si de-a fi spontan. Si e de o normalitate dezarmanta, in ciuda unei personalitati de artist autentic – filolog la origini- deploiata in mai multe directii. Parca e greu sa iti imaginezi ca tipul asta micut si energic a avut acum ceva timp un accident vascular-cerebral, de care ne aminteste in treacat, scuzandu-si oarecum lipsa dexteritatii mainii stangi in a fixa acordurile pe grif…

Credeam ca-l cam stiu pe artistul Gyuri Pascu, pe umoristul de la Divertis, folk-istul, compozitorul. Ceea ce nu stiam e felul dumnezeiesc in care canta in spaniola. Pentru ca atunci cand interpreteaza o melodie in limba spaniola, o face cu vocea lui profunda, clara, cu inflexiuni de tenor. Daca inchizi ochii, ritmurile unui tango te poarta spre Mexic si Cuba, spre Buena Vista Social Club.

Mai mult decat atat, nu va pot povesti cum a sunat Paloma Negra, unul din cantecele de pe coloana sonora a filmului Frida, cantat de Gyuri. Pentru ca ar trebui sa-l ascultati. Paloma negra este un cantec ravasitor, apartinand stilului traditional mexican Ranchero, care amesteca printre versuri extazul sfasietor al iubirii si agonia ei dulce, zvacnetul, cautarea, inaltarile si caderile…Nici nu trebuie sa intelegi versurile, ca sa cuprinzi emotia si forta condensate in acest cantec. I-am multumit in gand pentru darul sau liric, altfel poate c-as fi uitat de muzica unuia din cele mai bune filme facute vreodata. Si ii multumesc si acum, scriind, pentru ca ne-a dat, fie si pentru o seara, acel sentiment de usuratate a sufletului…

Muzică:  Ţine tu luna, FCL, Balada pentru Dana, Paloma Negra (original)

foto